Ce e un documentar făcut cu AI și ce nu e

Un documentar nu e un film despre adevăr. E un film care ține o promisiune: ce vezi s-a întâmplat sau ți se spune limpede că e reconstituit. Tot cursul acesta se sprijină pe promisiunea asta, iar uneltele AI sunt, în același timp, cel mai bun ajutor pentru ea și cel mai ușor mod de a o rupe fără să vrei.

Un spectru, nu o regulă

Documentarele se întind pe o scară. La un capăt stă eseul personal: un om își spune povestea, cu părerile lui, cu amintirile lui, și nimeni nu se așteaptă la neutralitate. La celălalt capăt stă reportajul, care încearcă să arate lucrurile cât mai aproape de cum au fost, fără să-și bage autorul în față. Între ele e loc pentru aproape orice. Filmul tău poate sta oriunde pe scară, dar trebuie să știi unde.

Contractul rămâne același pe toată scara. Imaginea ta e fie o urmă a unui lucru care a existat, fie o reconstituire pe care o spui ca atare. Nu există a treia categorie.

Unde ajută AI-ul și unde rupe contractul

Ajută la lucrurile care nu ating adevărul filmului: cercetarea (cu surse, vezi lecția 1.3), transcrierea interviurilor, curățarea sunetului. Ajută și la imaginile care lipsesc, dar numai așa: ai o sursă care descrie momentul, imaginea generată arată vizibil altfel decât o fotografie și are pe ecran un marcaj care spune „reconstituire”.

Rupe contractul în trei feluri. Primul: dovezi fabricate, adică o fotografie „de epocă” generată, pusă printre cele adevărate. Al doilea: vorbe puse în gura cuiva, prin text, prin montaj sau prin voce clonată. Al treilea, cel mai subtil: arhiva „îmbunătățită” până devine alta. Un chip restaurat cu detalii pe care fotografia nu le avea nu mai e fotografia lui.

Proiectul cursului

Faci un mini-documentar de aproximativ trei minute, despre un subiect real al tău. Are cel puțin un interviu, material real (fotografii, filmări, documente, locuri) și, doar acolo unde materialul lipsește, reconstituiri generate cu AI, marcate. Fiecare lecție îți lasă în folder o piesă care intră în lecția următoare.

Exemplul care merge prin tot cursul se numește „Sirena de la șase”. Ioana Neagu, creatoare de conținut de 29 de ani, face un film despre bunica ei, Viorica, care a lucrat 22 de ani la Fabrica de sticlă „Cristalul” din Sălcioara Mare, închisă în 2004. Fabrica avea o sirenă care suna la șase dimineața, iar după ea își potrivea orașul ziua.